ProSport a intrat în posesia mărturiei complete pe care Mariana Cetiner (55 de ani), fostă Marica, a făcut-o pentru Amnesty International după ce a fost eliberată din închisoare, în 1998.
Asociația Accept și Amnesty International nu mai sunt în contact cu fosta jucătoare și antrenoare de handbal.
De Mariana Cetiner nu se mai știe nimic de aproape zece ani. Nici măcar Amnesty International nu a putut să țină legătura cu fosta jucătoare de handbal. ProSport a reușit să găsească ultimul interviu pe care Cetiner l-a acordat imediat după eliberarea din închisoare. Această povestește detalii despre modul în care a fost judecată, dar și tratamentul la care a fost supusă în timpul detenției.
Mărturia integrală a Marianei Cetiner:
„Am fost arestată pentru agresiune sexuală, sub articolul 200 din Codul Penal. Am venit în România, în luna august, pentru a face o operație. Atunci le-am cunoscut pe cele două: Vana Adina și Mihăilescu Elena. Am stat cu ele la o discuție, la una-alta și la un moment dat mi s-au plâns că nu au bani. Erau datoare la Bancorex cam 50 de milioane de lei și eu le-am împrumutat cu 20 de milioane. […] La un moment dat, am fost la Elena Mihăilescu acasă, acolo unde mă invitaseră să dorm pentru că nu aveam un apartament al meu în Alba Iulia. […]
Între timp, Elena Mihăilescu s-a dus la Poliție și nu înțelegeam de ce. Acolo a făcut o plângere că le-am atacat, dar nu spuneau cum am făcut asta. Apoi le-am zis că peste o săptămână trebuie să mă întorc în Olanda, să îmi dea banii mai repede pentru că nu vreau să mai am de-a face cu ele. […]
În 5 octombrie 1995 am fost chemată de Poliția din Alba Iulia și eram acuzată că am atacat două femei: Adina Vana și Elena Mihăilescu. Seara, la ora 21, am fost să fac și eu o plângere împotriva lor, dar nu au luat nicio măsură și mi-au transmis că voi ajunge la pușcărie. Nu mi-au arătat nicio dovadă, nu mi-au arătat mandatul de arestare, nu mi-au arătat nimic. Mi-au transmis doar ce au zis ele, și anume că le-am atacat. N-a avut loc nicio investigație, nimic. […]
Procesul a durat un an și trei luni. Cele două nu au venit niciodată la proces, nici măcar cu când au fost chemate. Apoi, au recunoscut că le-am împrumutat acea sumă de bani, că nu le-am violat și că am întreținut relații sexuale cu Adina Vana, dar fără să o atac. Și am primit trei ani… […]
Mă duceau obligatoriu la proces. N-am avut dreptul să îmi iau un avocat, ci am primit unul din oficiu. Nu aveam voie să vorbesc cu el și el făcea doar ce îi spuneau judecătorul său președintele. Eu nu am văzut dosarul, nu am văzut nimic. Când m-au interogat nu a avut loc o confruntare între ce zic eu și ce acuzații mi se aduc. Mi-au zis doar că voi fi condamnată pentru agresiune sexuală. Elena Mihăilescu spusese că a fost agresiune sexuală și avea martori care susțineau același lucru. Dar nici acei martori nu au venit la proces. Și, în final, m-au condamnat […]
De când am venit de la Jilava am fost tratată foarte rău de gardieni. Criminalele sunt mai bine văzute decât lesbienele. Hoții sunt mai bine văzuți. Din cauza orientării mele sexuale, am fost tratată mai rău decât ultimul om. […]
În august 1996 eram șefă într-o cameră de 30 de femei. Am fost chemată la comandantul penintaciarului, Valea… nu îi mai știu numele. Ma chemase că cică nu respectasem ordinele sale și am fost lovită de mai multe ori. I-am strigat: . Atunci a adus niște cătușe și m-a legat de un calorifer în poziția în care a fost răstignit Iisus Hristos, timp de 11 ore. Nu am mâncat, nu am mers la toaletă de parcă eram o femeie în greva foamei. Plutonierul care a venit la ora șapte seara a cerut să mă elibereze. Am mai stat o oră. Apoi a venit plutonierul Bărnuțiu și am fost scoasă din cătușe. […]
Apoi, am fost dusă la Târgșor. Acolo am stat într-o cameră numai cu criminale, care se tăiau cu lamă și gardienii le ziseseră să mă bată. Nu am dat nicio replică atunci. A doua zi am cunoscut o doamnă căpitan, care fusese colegă de facultate cu mine în ”79-”80. M-a recunoscut și i-am povestit tot ce mi se întâmplase. Imediat m-a mutat din camera aceea și m-a pus șefă de cameră. După două zile am cerut să vorbesc cu comandantul la apelul de dimineață și m-au dezbrăcat, m-au dus afară și m-au bătut doi ofițeri… subofițeri: plutonierul ajutant Drăghici și Dragomir. […]
Apoi, am fost luată și dusă în cameră unde de obicei te pregătesc pentru eliberare. Mi-au pus cătușe și m-au bătut din nou până mi-au rupt coastele. Asta m-a făcut să mă adresez celor de la Drepturile Omului. M-au băgat la izolare timp de zece zile. Comandantul a venit și am încercat să îi explic ce vreau să fac. Ea a râs și mi-a mai dat zece zile de izolare. […]
Am primit multe scrisori din America, Olanda, Norvegia, Thailanda, Coreea de Sud, Iugoslavia și Londra care cereau să fiu eliberată.[…]
Probabil a început să le fie frică și au început să se poarte frumos. Au văzut că oamenii din străinătate se interesează de mine și au început să se teamă. Vreau să le mulțumesc de la Amnesty că m-au ajutat să scap. M-au ajutat să arăt câtă nedreptate e în România în privința homosexualilor. Nu ai dreptul să te exprimi liber, Poliția abuzează. Dacă nu ai o mamă sau un tată care să te protejeze, ești aruncat în închisoare și uitat acolo. […]”
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER